Toată copilăria mea am auzit, atunci când se discuta despre filme vechi, următoarea expresie: „O, ce frumos era Ștefan Bănică!”. Mama repeta această vorbă ori de câte ori avea ocazia și mătușa mea, nonșalantă, începea să vorbească despre iubitul ei din adolescență care „semăna leit” cu celebrul actor.
De dragul vremurilor trecute, dar și pentru că la 15 ani nu înțelegeam referințele părinților, am hotărât că acum, la 10 ani distanță, să dau o șansă filmului „Liceenii”. Așa că am deschis VOYO, am dat play și timp de 1 oră și jumătate am stat lipită de ecranul televizorului.
Ce mi-a plăcut la „Liceenii”? Hmm, hai să o luăm cu începutul.
Personajele sunt simple, dar pline de viață. Mihai (Ștefan Bănică Jr.), timid, dar inteligent, cu aerul lui de băiat bun din vecini. Dana (Oana Sîrbu), visătoare, ambițioasă și plină de farmec. Împreună, creează o poveste curată, sinceră, exact așa cum e prima iubire – fără pretenții, dar cu multe emoții.
Și mai e domnul profesor de matematică – interpretat de Ion Caramitru. Genul de personaj care astăzi ar fi viral pe TikTok pentru sarcasmul lui și replicile savuroase. Fiecare scenă cu el e o lecție de actorie și un reminder că școala poate fi și plină de umor, nu doar de formule.
Alt aspect care mi-a plăcut a fost atmosfera. Muzica, hainele, gesturile, felul în care se vorbește. Totul e diferit de adolescența de azi. Nu mai vezi telefoane mobile, DM-uri sau stories. În schimb, vezi multă emoție, așteptare, curaj. Iubirea în forma ei clasică, cu toate stângăciile și farmecul ei.
Părinții mei nu iubesc filmul doar pentru că le amintește de tinerețe. Îl iubesc pentru că, într-un fel, le amintește cum e să simți totul pentru prima dată. Să ai fluturi în stomac pentru cineva, să vrei să impresionezi, să scrii un vers doar pentru o privire. Și cred că, uitându-mă la „Liceenii”, am simțit și eu din acea magie.
Dacă nu l-ai văzut încă, fă-ți un cadou nostalgic și uită-te la el pe VOYO. Și, cine știe, poate după, vei înțelege mai bine nu doar filmul, ci și pe părinții tăi.
de Lorena Martin