de Gloria-Mona Stroescu
Dacă celebra arie „Vissi d'arte”/„Am trăit pentru artă” din opera „Tosca” de Puccini ar fi un film, atunci ar fi biopicul Maria (2024), în regia lui Pablo Larraín, cu Angelina Jolie în rolul titular. Drama biografică Maria, disponibilă de curând pe platforma de streaming Voyo, imaginează ultima săptămână a vieții uneia dintre interpretele de operă emblematice ale secolului al XX-lea, Maria Callas, și are cadența, angoasa, tristețea și emoția intensă, sfâşietoare pe care însăși aria „Vissi d'arte” le are. Maria, film cu o nominalizare la Oscar 2025 pentru imagine, încheie trilogia regizorul chilian Pablo Larraín dedicată unor femei celebre - trilogie începută cu Jackie (2016) şi continuată cu Spencer (2021).
Revenind la comparația cu „Vissi d'arte” - așa cum Tosca reflectă asupra vieții sale trecute, exprimându-și credința profundă și sentimentul de nedreptate în fața torturii și execuției iminente, Maria din film își contemplă pierderea vocii, contemplă pierderea celei care a fost, anume diva „La Callas”, dar și iminentul sfârșit. Așa cum aria dezvăluie frământările interioare ale Toscăi, care se întreabă de ce este pedepsită când a trăit o viață dedicată artei, la fel Maria din film încearcă să o recompună - din flash back-uri - pe cea care a fost în trecut, pe diva La Callas, dedicată muzicii. Sub influența Mandrax-ului, un sedativ interzis în anii 1980, Maria se întreabă dacă nu cumva totul a fost o iluzie, dacă „La Callas” a existat cu adevărat. O secvență ca o izbăvire vine spre final, redând acestei ultime săptămâni angoasante din viața sopranei gloria de odinioară.
E o alegere poate mai greu de înțeles aceea prin care tocmai această perioadă din viața sopranei a fost imaginată și ecranizată, asta până în momentul în care realizăm că filmul poate fi citit și în cheia condiției artistului aflat la momentul retragerii din lumina reflectoarelor, la momentul intrării în umbră, un comentariu despre prețul celebrității și talentului. Am fost răvășită de o secvență de la început în care Maria Callas dă o „reprezentație” în apartamentul ei întunecat, în fața menajerei. O anunță pe menajeră că îi va cânta. Îmi țineam respirația, așteptând să o aud pe „Divina” cântând. Să nu mai fie niciun sunet care să tulbure vocea sopranei. Dar tot „spectacolul” s-a ținut pe fondul sonor al ochiurilor prăjite de menajeră. „Divina” nu mai e pe un piedestal, ne arată regizorul Pablo Larraín, nici măcar omul plătit de ea să îi gătească și să îi facă curățenie nu mai face liniște ca să o asculte...
Angelina Jolie reușește, cu interpretarea ei, să recompună eleganța, distincția, sobrietatea, tristețea și strălucirea celei care a fost „Regina della lirica”, Maria Callas, presa de profil scriind, la momentul lansării la Veneția a filmului, că actrița „atinge noi culmi în registrul său emoțional în Maria, de Pablo Larraín, menținând captivant acest tragic film biografic”.
Au trecut patru ani de când nu am mai văzut-o pe Angelina Jolie jucând într-un film (era unul dintre Eterni în filmul omonim din 2021), iar acum Voyo ne oferă ocazia să o revedem în Maria, într-o ipostază oarecum nouă. Jolie este și ea o divă, așa cum Maria Callas a fost, dar directorul de imagine Edward Lachman (cu patru nominalizări la Oscar de-a lungul carierei și premiat la Veneția pentru Far from Heaven, 2002) o pune pe Maria - interpretată de Jolie - în cadre cu tapet somptuos în spate, în lumină artificială, personajul părând a face parte dintr-o natură moartă. Însăși privirea protagonistei mi s-a părut inertă în multe cadre. Impresia aceasta e potențată de interiorul somptuos, dar vetust, al casei din Paris a Mariei Callas, cadrele clarobscur, pereții întunecați ai camerei.
Dincolo de reușita imaginii, ori a comentariului despre prețul celebrității ori despre interpretarea Angelinei Jolie, filmul Maria (2024) ne va face să reascultăm arii celebre în interpretarea Mariei Callas, iar asta nu poate fi decât terapeutic.
