Nu mă refer doar la durerea personajului principal, ci la durerea de a trăi într-un sistem care nu funcționează.
E imposibil să nu simți că te apasă ceva, mai ales dacă ai avut vreodată contact cu spitalele de stat din România. E acel sentiment de neputință, când realizezi că „nimeni nu te ascultă”, când te zbați să supraviețuiești și „te duci dintr-un loc în altul și nu se rezolvă nimic”.
Lăzărescu, interpretat magistral de actorul Ioan Fiscuteanu, e un om simplu, bolnav, care are nevoie de ajutor. În loc de alinare ce primește? Nepăsare, sarcasm, priviri goale și o serie întreagă de uși trântite în nas. Toate astea prezentate atât de natural, încât nu mai știi dacă te uiți la un film sau la o realitate filmată cu camera ascunsă.
Filmul mi-a amintit cât de obișnuiți suntem noi, aici în România, cu indiferența. S-a filmat în anul 2005, iar după 20 de ani lucrurile nu par să se fi schimbat într-un fel. Parcă nici nu ne mai revoltă aceste lucruri, nu? Vei râde sau nu, trebuie să ai în vedere că pe mulți filmul ne-a cam scuturat puțin.
Mi-a plăcut, în schimb, distribuția filmului Moartea domnului Lăzărescu. Personajele nu sunt deloc forțate, în sensul în care par oameni reali, aduși direct din spitalele românești, din blocurile gri, din străzile pline de resemnare. Luminița Gheorghiu, în rolul asistentei, e excepțională. E printre puținii care mai păstrează un strop de umanitate, deși se vede că și ea e la capătul puterilor.
Recomand acest film pentru că te face să simți cu adevărat ce se întâmplă în realitatea din jurul nostru, te provoacă și te răscolește.
