Knock Knock este genul de film în care știi de la început că ceva o să meargă foarte prost, dar nu știi exact și când va avea loc prima „nenorocire”.
Ce se întâmplă mai departe? Ei bine, două fete tinere și frumoase intră în viața și în casa lui Evan cu un zâmbet și cu un clasic „ne-am rătăcit”. În realitate, însă, lucrurile stau cu totul diferit. Cele două sunt prădători bine antrenați și nu cu arme, ci cu jocuri psihologice la care nu te-ai fi gândit nici măcar o secundă.
Abia de acum vine partea interesantă. Ce ai fi făcut dacă erai în locul lui Evan? Deschideai ușa? Îți pierdeai complet răbdarea sau făceai ce a făcut el? Filmul nu îți dă voie să te simți superior. Nu e unul din acele thrillere în care te poți așeza confortabil și poți spune: „Pff, eu n-aș fi făcut asta”. Din contră, ai un fel de panică pasivă, o senzație că în orice clipă ai putea fi și tu prins într-un scenariu de genul ăsta. Poate nu la fel de extrem, dar suficient cât să te întrebi cât de „moral” ești de fapt.
Keanu e bun, dar nu spectaculos. Are momente în care parcă joacă prea teatral, alteori pare pierdut. M-am gândit că poate tocmai această stângăcie ajută filmul. Tot ce pot să spun este că nu e un erou și nu e pregătit pentru ce urmează. E doar un bărbat care crede că face o favoare și ajunge, cu pași rapizi, într-o situație critică.
Mi-au plăcut mult fetele. Ana de Armas și Lorenza Izzo sunt tulburătoare. E înfricoșător cât de simplu și rapid pot deveni periculoase și nu pentru că ar fi diabolice, ci pentru că sunt imprevizibile.
Ce m-a enervat? Finalul. Din păcate, este unul atât de sec și crud încât te lasă cu un gust amar. Nu toate poveștile trebuie să aibă un final fericit, nu?
de Cristina Marin
