Pentru mine, Pistruiatul n-a fost doar un serial vechi de care am auzit întâmplător, ci a fost o legendă în familie. Mama mi-a povestit despre el de zeci de ori când eram micuță. Îmi spunea cum se uita la televizor, în anii ’80, și aștepta cu sufletul la gură fiecare episod, îmi povestea despre băiatul ăla cu pistrui care se băga în tot felul de încurcături, despre aventuri și fugăreli, dar mai ales despre felul în care o făcea să râdă și să viseze.
Ei bine, în 2025, m-am hotărât să-l văd și eu. Curiozitatea a învins. Am vrut să înțeleg ce era atât de special la acest Pistruiat despre care mama vorbea cu atâta căldură.
Prima întâlnire cu Pistruiatul 1
L-am găsit pe VOYO, complet, în versiune restaurată, cu o calitate mai mult decât decentă pentru un serial din 1973. Am dat play cu o doză de scepticism, gândindu-mă că, până la urmă, e un serial vechi, din perioada comunistă, și mă întrebam cât de mult o să rezonez cu el. Dar după doar câteva minute… m-a prins.
Pe scurt și fără spoilere: Pistruiatul e un băiat de vreo 14 ani, cu gura mare, curaj nebun și pistrui cât cuprinde, care ajunge, fără să vrea pe deplin, implicat în activitățile mișcării comuniste ilegale.
Rolul principal e jucat de Costel Băloiu, un copil absolut natural, care nu pare deloc actor. Asta mi-a plăcut cel mai mult. Avea ceva autentic în modul cum se uita, cum vorbea, cum fugea. Nimic prelucrat, nimic forțat. Marele Sergiu Nicolaescu apare ca mentorul misterios, personajul care dă greutate poveștii.
Ce m-a surprins
Sincer? Nu m-am așteptat să mă emoționeze. Și totuși, pe parcursul primului episod m-am trezit zâmbind singură. Mi-am amintit cum îmi imaginam și eu, copil fiind, că pot schimba lumea. M-a atins felul în care Pistruiatul era curajos, deși habar n-avea exact în ce se bagă. Era un copil, nu un erou. Exact cum eram și noi, dar puși în alt context.
Desigur, acum, ca adult, e imposibil să nu observ și substratul politic. Serialul face parte dintr-o lungă serie de producții românești realizate sub regimul comunist, cu scopul clar de a promova imaginea partidului și a luptei ilegaliștilor.
Pistruiatul, văzut în 2025
Privit în 2025, Pistruiatul e ca o capsulă a timpului și realizezi asta nu doar prin costume sau decoruri, ci prin valorile pe care le transmite. Îți dai seama cât de mult s-au schimbat lucrurile. Copiii de azi nu s-ar mai juca de-a partizanii și comuniștii, ci i-ai vedea cu ultimul model de smartphone în mână, dând „repost” la TikTok-uri virale.
Ce a însemnat pentru mine
Pentru mine, Pistruiatul a fost o întâlnire cu copilăria mamei. Și, fără să sune prea siropos, o întâlnire cu o altă Românie, una pe care n-am cunoscut-o, dar pe care o pot înțelege puțin mai bine acum. Nu cred că voi deveni fan al serialelor de propagandă, dar Pistruiatul e mai mult decât atât: e un film despre curaj, despre copilărie, despre loialitate.
Așa că, dacă și ție ți-a vorbit cineva în copilărie despre Pistruiatul, dă-i o șansă. Nu pentru ideologie, ci pentru poveste, pentru copilul din tine.
