Continuarea m-a surprins însă într-un mod diferit. Nu mai este vorba doar despre duritate și orgolii, ci despre o schimbare de ton pe care am simțit-o încă din primele minute. Filmul păstrează esența dură, dar adaugă o energie mai luminoasă, mai jucăușă, fără să își piardă identitatea.
Pentru mine, „Den of Thieves 2: Pantera” („Frăția Hoților 2: Pantera”) nu e un upgrade radical în comparație cu primul capitol, ci o ajustare. E ca și cum echipa ar fi recunoscut ce a mers bine în filmul treut și a decis să repare ce nu funcționa. Am regăsit aceeași lume a jafului elaborat, însă cu un ritm interior diferit, cu un duo principal mai nuanțat și cu imagini europene care aduc un aer aproape turistic întregului haos.
Filmul începe la ceva timp după evenimentele din primul „Den of Thieves 2: Pantera” („Frăția Hoților 2: Pantera”), iar eu încă mai țineam minte cum Donnie reușise să-i păcălească pe toți. Big Nick, evident, nu trecuse peste asta! Însă urmărindu-l de data asta, l-am simțit altfel decât în primul. Mai puțin ca un polițist pe pilot automat, mai mult ca un bărbat obsedat să închidă un capitol care îl bântuie.
Când ajunge în Europa și îl găsește pe Donnie, mă așteptam la un showdown clasic, dar reacția lui m-a surprins. În loc de răzbunare, am asistat la o propunere: „Hai să lucrăm împreună la următorul jaf”! Din acel moment, filmul capătă o direcție complet nouă.
Ca spectatoare, m-a interesat mult dinamica dintre cei doi. Nu pot spune că Gerard Butler și O'Shea Jackson Jr. fac perechea perfectă, însă în momentele tăcute, când doar se priveau suspicios sau își măsurau intențiile, mi-au transmis exact tensiunea pe care o căutam.
M-a atras modul în care filmul construiește relația lor, mai ales în contextul mafiei europene și al planurilor care se pot destrăma oricând. Nik O’Brien rămâne un tip dur, dar l-am perceput mult mai așezat. Fără drama divorțului, fără clișee împovărătoare, personajul lui Gerard Butler pare mai liber să gândească, să improvizeze și, uneori, chiar să se distreze.
Asta mi-a dat senzația că filmul îl repoziționează, oferindu-i ocazia să guste puțin din viața pe care o duc infractorii adevărați. Totuși, „Den of Thieves 2: Pantera” („Frăția Hoților 2: Pantera”) are același defect ca primul film, trage prea mult de timp.
Cele 144 de minute se simt, iar porțiunea de mijloc este încărcată de scene care nu adaugă neapărat profunzime. Cu toate astea, pentru mine imagistica europeană, surprinsă superb de Terry Stacey, compensează o parte din lentoare.
Am observat și o schimbare de ton! Filmul pare uneori chiar bine dispus, ca și cum și-ar lăsa personajele să se bucure de haosul lor. E mai puțin întunecat decât mă așteptam, iar asta l-a făcut să se simtă diferit față de trendul sequelurilor tot mai sumbre.
Jaful principal, momentul în care am simțit filmul la maximum
Știam că punctul forte al seriei este execuția jafului, iar aici nu am fost dezamăgită. Totul este construit cu tensiune, cu schimbări de plan în ultimul moment, cu un balans bun între strategie și instinct. N-aș spune că e un reper în istoria jafurilor cinematografice, dar pentru mine a fost exact genul de secvență care m-a lipit de scaun.
Urmărirea intensă de după jaf, în stil european, e un omagiu clar pentru „Ronin”, iar eu chiar am apreciat că filmul își asumă provocarea unei scene atât de complexe. Locațiile ajută enorm: Europa devine nu doar un fundal, ci un personaj în sine. Finalul continuă direcția mai luminoasă și m-am trezit surprinsă că, în loc să mă lase cu o apăsare, filmul m-a făcut să empatizez cu personajele sale într-un mod neașteptat.
„Den of Thieves 2: Pantera” („Frăția Hoților 2: Pantera”) nu își propune să reinventeze genul, iar eu nu am simțit că ar încerca asta. Dar livrează exact ceea ce promite: un thriller de heist bine filmat, cu un dinamism nou și cu un Gerard Butler mai temperat și mai interesant decât prima dată.
Deși are porțiuni care se lungesc inutil, per total mi s-a părut o continuare solidă, cu un jaf excelent și cu o estetică vizuală care ridică nivelul întregului film. Pentru mine, „Den of Thieves 2: Pantera” („Frăția Hoților 2: Pantera”) a fost o experiență plăcut surprinzătoare, un sequel care știe ce vrea să fie și nu se ascunde după ambiții false.
Dacă ți-a plăcut primul film, merită să-l vezi și pe acesta, vine cu altă energie, dar păstrează exact cât trebuie din spiritul original.
de Mădălina Maftei
