L-am văzut în cinema, iar după ani i-am dat play pe VOYO și, încă de la început, am simțit că mă aflu în fața unui film care nu încearcă să fie subtil sau rafinat. Din contră, își asumă pe deplin nebunia și merge până la capăt cu ea.
Povestea unui agent antiterorist israelian care își înscenează moartea pentru a deveni hairstylist în New York City este, în sine, suficient de absurdă cât să mă câștige instant.
Ce mi-a plăcut cel mai mult este felul în care filmul combină gagurile exagerate cu o formă neașteptată de comentariu social. În spatele glumelor despre hummus, accente și situații ridicole, există o tentativă clară de a spune ceva despre conflictul israeliano-palestinian și despre modul în care americanii privesc străinii. Nu este deloc subtil, dar tocmai asta îl face să funcționeze în stilul său propriu.
Adam Sandler, în rolul lui Zohan, este exact cum mă așteptam: exagerat, carismatic și complet lipsit de inhibiții. Personajul său este o combinație de supererou și caricatură, un tip invincibil, obsedat de coafat și cu o energie inepuizabilă.
Mi s-a părut fascinant cum actorul reușește să dispară în acest rol, păstrând în același timp stilul său comic inconfundabil. Nu pot să nu menționez și prestațiile lui Rob Schneider și John Turturro, care aduc un plus de energie filmului.
Rob Schneider, în rolul taximetristului obsedat de răzbunare, și John Turturro, în rolul antagonistului „The Phantom”, completează perfect haosul general. Sigur, înțeleg perfect de ce filmul nu este pe gustul tuturor! Umorul este adesea grosier, exagerările sunt duse la extrem, iar stereotipurile sunt folosite fără prea multă reținere.
Sunt momente în care pare că filmul forțează glumele, dar, sincer, exact acest tip de exces este ceea ce îl face memorabil pentru mine. Privind înapoi, îmi dau seama că „You don't mess with the Zohan” („Nu te pune cu Zohan”) este foarte mult un produs al vremurilor sale.
Lansat într-o perioadă tensionată, marcată de anxietăți legate de terorism și identitate culturală, filmul reflectă acea atmosferă, dar o face printr-un filtru complet absurd. Comparat cu alte forme de satiră din acea perioadă, filmul lui Adam Sandler pare mai puțin sofisticat, dar nu mai puțin curajos în felul său.
În final, pentru mine, acesta nu este un film pe care îl analizez prea mult. Este genul de producție căreia îi dau play pe VOYO atunci când vreau să mă relaxez și să râd fără să mă gândesc prea mult. Nu este artă înaltă și nici nu încearcă să fie, dar este o distracție sinceră, lipsită de pretenții, exact ceea ce uneori avem nevoie.
Și poate tocmai de aceea continuă să fie relevant, pentru că, dincolo de toate exagerările, reușește să ofere două ore de evadare totală într-o lume în care absurdul este regula, nu excepția.
de Mădălina Maftei
