În 1992, România abia descoperea televiziunea color și libertatea de a visa la povești din alte lumi. Pe atunci, „telenovelă” era un cuvânt exotic, iar Sclava Isaura a fost prima care ne-a arătat ce înseamnă dragostea interzisă, nedreptatea și lacrimile turnate în slow motion.
Aveam poate nouă-zece ani și nu înțelegeam mare lucru din drama socială a sclaviei, dar o vedeam pe mama cum plângea la fiecare episod, în timp ce noi, fetele de la bloc, ne făceam bucle gen „sarmale” ca Isaura. Lucélia Santos, cu chipul ei fragil și privirea blândă, devenise idealul de frumusețe pură, iar Leôncio, stăpânul crud, întruchiparea răului absolut — un fel de precursor al tuturor bărbaților malefici din telenovelele care aveau să urmeze.
Vezi si: Cum arată, la 68 de ani, Lucelia Santos din telenovela ”Sclava Isaura”
Povestea, plasată în Brazilia anilor 1860, vorbea despre Isaura, o tânără cu pielea albă, născută sclavă din cauza originii mamei sale. Crescută într-o lume care îi nega libertatea, Isaura luptă pentru demnitate, dragoste și dreptul de a fi om. Într-o epocă în care femeile aveau puține drepturi, iar sclavia era încă lege, telenovela devenea mai mult decât o simplă poveste de iubire – era o critică subtilă a inegalității și a abuzului de putere.
Puțini știu că Escrava Isaura a fost un fenomen mondial. Produsă de TV Globo în 1976, a ajuns în peste 80 de țări, din China și URSS până în Africa și America Latină. În Cuba, autoritățile au întrerupt raționalizarea curentului electric ca oamenii să poată urmări serialul. În Bosnia și Croația s-au declarat chiar armistiții temporare, doar ca lumea să poată urmări finalul.
Lucélia Santos, care avea doar 19 ani la filmări, a devenit prima actriță străină premiată în China cu distincția Golden Eagle Award, votată de peste 300 de milioane de telespectatori. Serialul a transformat-o într-o stea globală și a făcut din Isaura un simbol universal al femeii curajoase, care luptă pentru libertate și demnitate.
La noi, Sclava Isaura a deschis drumul telenovelelor sud-americane. Era ceva ce nu mai văzuserăm: muzică tristă, ochi umezi, dragoste imposibilă și o eroină care părea mereu pe punctul de a fi salvată.
Astăzi, când ne uităm la Isaura ca adulți, nu mai vedem doar o telenovelă veche. Vedem povestea unei femei care a îndrăznit să spună „nu” într-o lume care o voia supusă. Poate de aceea, la decenii distanță, „Sclava Isaura” încă ne mișcă ceva în suflet – o amintire dintr-o vreme în care emoțiile erau sincere, iar televizorul era fereastra noastră către lume.
