În primul rând sunt fană Zac Efron și în al doilea rând sunt pasionată de filmele inspirate din viața reală, iar The Iron Claw spune povestea șocantă și adevărată a familiei Von Erich, o familie de wrestleri profesioniști în America de la sfârșitul anilor 1970 până la începutul anilor 1990.
Familia era cunoscută pentru „blestemul” care părea să aducă tragedii constante în viața tuturor membrilor. Nu voi intra în detalii despre aceste evenimente, pentru că răsturnările de situație din film sunt exact ce îl fac atât de captivant, dar pot spune că anumite scene m-au făcut să simt efectiv o lovitură în stomac.
De fapt, unul dintre cele mai tulburătoare lucruri pe care le-am aflat după ce am văzut filmul este că scenaristul a omis unele elemente ale poveștii reale pentru a face filmul mai „credibil”. Mai exact, cel mai tânăr membru al familiei, Chris Von Erich, care suferea de astm și de o problemă cu oasele fragile, și care s-a sinucis în 1991 la vârsta de 21 de ani. Scenaristul și regizorul Sean Durkin a declarat: „a fost o tragedie în plus pe care filmul nu ar fi putut să o susțină”.
Nu am absolut niciun interes pentru wrestling, dar, cu toate acestea, am stat nemișcată în fața ecranului timp de 132 de minute.
Cu The Iron Claw, Sean Durkin a creat ceva mult mai profund decât simpla poveste despre wrestling. Este despre așteptările părinților, masculinitatea toxică, ciclurile de abuz și neglijență și multe altele.
Nu există nici măcar un cadru plictisitor pe întreaga durată a filmului. Zac Efron face un Kevin Von Erich credibil și vulnerabil, iar ceilalți frați (interpretați de Jeremy Allen White și Harris Dickinson) aduc fiecare povestea lor, punând accent pe tragedie, speranță și rivalități.
Zac Efron oferă cea mai bună performanță a carierei sale
Fiecare interpretare este fenomenală, fiecare membru al familiei fiind explorat în profunzime. În opinia mea, Zac Efron oferă cea mai bună performanță a carierei sale, depășind complet așteptările mele.
Singurul lucru care m-a deranjat puțin a fost a doua jumătate a filmului, unde ideea de „blestem” mi s-a părut uneori prea exagerată și prea evidentă, făcând ca anumite scene să fie mai previzibile comparativ cu prima oră. Totuși, îmi este greu să recunosc asta, pentru că multe momente m-au făcut să plâng, iar finalul mi s-a părut absolut remarcabil.
În concluzie, The Iron Claw (Gheara de fier) nu e doar un film despre wrestling: e o poveste de familie, cu pierderi și responsabilități și o poveste care te face să simți cât de fragilă e gloria, mai ales când e purtată de sânge.
Foto: Profimedia Images
