Filmul o urmărește pe Jackie Kennedy, interpretată de Natalie Portman, în zilele care preced, însoțesc și urmează asasinării președintelui John F. Kennedy. Povestea este construită în jurul unui interviu acordat unui jurnalist, inspirat de biograful Theodore H. White, dar și prin numeroase flashback-uri care reconstruiesc momentele dramatice din acea perioadă.
Ceea ce m-a impresionat cel mai mult în „Jackie” sunt secvențele care surprind reacțiile intime ale fostei Prime Doamne după tragedie. Aceste momente au o autenticitate rară și transformă filmul într-o experiență emoțională puternică.
Pablo Larrain insistă asupra detaliilor care fac drama credibilă și umană. Vedem petele de sânge rămase pe hainele lui Jackie, fragilitatea pe care încearcă să o ascundă în fața celor din jur și dificultatea de a le explica propriilor copii că tatăl lor a murit. Sunt scene simple, dar devastatoare.
În aceste momente, filmul renunță la discursurile despre moștenire și imagine publică și se concentrează pe suferința unei femei care încearcă să își păstreze echilibrul psihic. Jackie nu este prezentată ca un simbol politic, ci ca o văduvă obligată să își continue viața în fața întregii lumi.
Mi-au rămas în minte secvențele în care personajul se plimbă singur prin încăperile Casei Albe, ascultând muzica preferată a soțului său și încercând să înțeleagă cum va arăta viitorul. Aici filmul devine cu adevărat memorabil.
Natalie Portman oferă o interpretare extrem de dedicată și este principalul motiv pentru care „Jackie” funcționează atât de bine. Actrița reproduce cu atenție vocea, gesturile și comportamentul lui Jackie Kennedy.
Chiar dacă, pe alocuri, interpretarea pare mai degrabă o imitație atent studiată decât o transformare completă, nu se poate nega nivelul impresionant de implicare. Natalie Portman poartă aproape singură greutatea emoțională a filmului și reușește să transmită vulnerabilitatea personajului.
În jurul său gravitează personaje secundare bine construite. Peter Sarsgaard, în rolul lui Robert Kennedy, este una dintre surprizele plăcute ale distribuției. Relația dintre cei doi oferă câteva dintre cele mai sincere și emoționante momente din film.
De asemenea, pelicula evidențiază constant dificultățile întâmpinate de Jackie într-o lume dominată de bărbați. Deși ocupă una dintre cele mai influente poziții din Statele Unite, este frecvent tratată ca o persoană care trebuie să accepte deciziile luate de alții.
Problema principală pe care am avut-o cu „Jackie” este că filmul încearcă prea des să explice ceea ce deja transmite excelent prin imagini și emoții. Secvențele interviului întrerup frecvent tensiunea dramatică acumulată în flashback-uri și diminuează impactul acestora.
Am avut senzația că regizorul nu are suficientă încredere în puterea poveștii și simte nevoia să transforme totul într-o analiză despre mit, memorie și istorie. În realitate, drama personală a lui Jackie este atât de puternică încât nu are nevoie de explicații suplimentare.
Coloana sonoră compusă de Mica Levi contribuie la atmosfera apăsătoare, însă uneori devine prea insistentă și încearcă să forțeze emoția în loc să o lase să apară natural. Cu toate acestea, chiar și atunci când filmul se împiedică de propriile ambiții intelectuale, nucleul său emoțional rămâne extrem de puternic.
Povestea unei femei care încearcă să își păstreze demnitatea după o tragedie publică de proporții istorice este suficient de captivantă pentru a susține întreaga producție.
„Jackie” a avut încasări de aproximativ 36,6 milioane de dolari la nivel mondial, dintre care 14 milioane au provenit din Statele Unite și Canada.
de Mădălina Maftei
